Bram, Bran și alte nume sonore/ Bram, Bran and name-dropping

 

Peste tot în lume, Transilvania este asociată cu un anumit cuvânt, mai presus de altele.

Trebuie să recunosc că și eu am ajuns aici prima oară (pen- tru o săptămână) tot datorită acelui aristocrat cu dinți ascuțiți, dar avea legătură mai degrabă cu o nostalgie față de anii ’60 și cu sora mea mai mare, decât cu vreo aplecare față de gotic. Soră-mii, Ginny, îi plăceau vechile filme de groază produse de Hammer Films, care au impus figura lui Christopher Lee în rolul lui Dracula, speriind fetele drăguțe din suburbiile londo- neze – mă uitam și eu la ele, cel puțin până eram făcută pa- chet și trimisă la culcare, ca să fiu scutită, micuța de mine, de coșmaruri.

Ei bine, da, acum trăiesc la cincisprezece minute de Castelul Bran, asta socotind în zbor de lilieci, și chiar am cumpărat niște tricouri din acelea imprimate cu stropi de sânge, de la baza- rul din fața intrării în castel, drept cadou pentru prieteni. Dar singura dovadă pe care o am acasă a existenței Contelui palid este o cană pe care am primit-o prin 1978 de la iubitul meu de prin vremurile acelea. Acum e crăpată toată, nu mai are decât o culoare, pentru că dinții cu vârfurile însângerate și-au pierdut vopseaua de-a lungul anilor, și a fost detronată la rang de su- port pentru cuțite. E adevărat, am vreo trei ediții ale cărții lui Bram Stoker prin rafturi, inclusiv un facsimil drăguț al primei ediții, și vreo două sau trei filme groaznice printre DVD-uri. Ele sunt pentru vizitatorii și oaspeții mei, care se așteaptă să găsească aceste materiale de citit și de vizionat într-un astfel de loc și aș fi tare lipsită de generozitate să nu li le ofer. Eu, una, am citit ridicol de celebra scriere pe când aveam 19 ani, dar nu mi-am mai bătut capul, după aceea, cu așa ceva.

Ah, dar stați puțin! A mai fost și punerea în scenă la care am lucrat vreo trei săptămâni, de către Royal Shakespeare Company și Opera Națională din Anglia; era singura slujbă liberă de garderobier din lumea teatrală din West End-ul lon- donez și pentru mine au fost trei săptămâni foarte distractive. Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului stând de povești cu Martin Jarvis, cât timp soția sa, Ros Ayres, era pe scenă și o juca pe Mina Harker. Era anul 1978, iar eu eram în căutarea unei alte slujbe de garderobier, după ce „Privates on Parade“ nu s-a mai jucat la Piccadilly Theatre.

 

Around the world, Transylvania has one name associated with it above all others. I’ll admit to coming here in the first place for a week’s holiday partly because of the toothy aristocrat, but it was more to do with 1960s nostalgia and my big sister than any Gothic tendencies. My sister Ginny liked the hoary old Hammer Horror films with imposing figure of Christopher Lee as Dracula, menacing nice English girls in leafy London suburbs – and I watched them too, at least until I was packed off to bed to save my small self from nightmares.

Yes, all right, I now live about fifteen minutes from Bran Castle as the bat flies, and have bought blood-spattered T-shirts from the market outside the castle gate as presents for friends. But the only evidence at home of the pallid Count is a mug bought in 1978 by the boyfriend du jour. Now cracked and monochrome – the blood-tipped teeth having lost their paint over the years – it’s reduced to holding kitchen knives. I do have three editions of Bram Stoker’s book on my shelves, including a nice facsimile of the first edition, and two or three terrible films among the DVDs. They are for my visitors and guests, who expect to read and watch these things in such a location, so it would be churlish not to provide them. I did read Stoker’s ridiculously famous novel when I was about nineteen, but haven’t bothered since.

Oh, hang on. There was the stage production that I worked on for three weeks between The Royal Shakespeare Company and English National Opera, but it was the only wardrobe job going in London’s West End theatre world, and it was a very jolly three weeks, much of it spent chatting to Martin Jarvis while his wife Ros Ayres was on stage playing Mina Harker. It was 1978 and I was looking for another wardrobe job after Privates on Parade had closed at the Piccadilly Theatre…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s