Cuvânt-înainte / Foreword by Ran Fiennes

Unii dintre noi explorează lumea într-un mod cât se poate de fizic și de concret; se luptă cu provocările ridicate de vreme, cu riscurile ce pândesc din natură și forțează limitele propriei rezistențe fizice. Deși țintele pe care și le propun pot părea de neatins, cu o planificare riguroasă, cu sprijinul unei echipe bune și ținându-se cu dinții de ideea că nu vor renunța, până și cele mai cumplite obstacole pot fi depășite. Dar eu cred că mult mai dificil și mai solicitant este să te apuci a-ți explora tenebroasa lume interioară, scufundându-te în bezna psihicului propriu.

Nu avem hărți după care să ne ghidăm prin hățișurile minții, nimeni nu ne poate însoți în această călătorie interioară, iar tim- pul e un concept lipsit de orice valoare. Cam ca în Transilvania anului 2004, anul în care cumnata mea a decis să numească „aca- să“ această parte a lumii mărginită la sud de Munții Carpați. Tot ce puteam vedea pe Google Maps era o pătură verde, difu- ză – acolo era locul în care plănuia Arabella să trăiască. Tot res- tul lumii fusese fotografiat din spațiu, până la ultimul detaliu, dar Carpații rămăseseră un loc misterios.

Când am mers prima oară în Transilvania, în vizită la Arabella, tura zilnică de alergare (din Măgura în jos, spre Bran și înapoi) mi-a amintit – o amintire vie – de anii adolescenței mele, când alergam prin pădurile de fag, pe abruptele coaste calcaroase din Sussexul de Vest cu Ginny, sora lui Abbs, și cu frații ei, George și Charles. Cred că, de fapt, Abbs nici măcar nu se născuse la momentul acestor aventuri ale noastre.

Am continuat să explorez, cu Ginny, de-a lungul celor 45 de ani pe care i-am trăit împreună, și să întreprindem călăto- rii pe care nimeni nu le mai încercase. Dar călătoria cea mai dificilă pe care am avut-o de făcut – lungă și înspăimântă- tor de singuratică – a fost să trec peste durerea provocată de boala lui Ginny și de moartea ei prematură. Cu toții suntem condamnați să facem această călătorie, la un moment sau al- tul în viață, și toți facem față deceselor celor apropiați pe cât de bine putem; eu m-am refugiat în muncă și am căutat ali- nare la prieteni, iar Abbs a părăsit tot ce-i era cât de cât fami- liar și s-a mutat în România, pentru a-și trăi viața în solitudi- ne, în Munții Carpați.

Mie, unuia, nu-mi place să fiu singur și nu pot înțelege de ce ar alege cineva să ducă un trai solitar, ca să nu mai vorbim de o viață departe de rude, de prieteni și de cultura pe care o cunoaște. Mi s-a întâmplat să pornesc singur în călătorii, dar ăsta era serviciul meu; fac asta având în spate efortul de plani- ficare și sprijin din partea unei echipe în care am deplină încre- dere. Dar ca Abbs să se arunce în acest labirint care este Europa de Est, la 50 de ani trecuți, și să trebuiască să reînvie abilitățile necesare unei vieți în mediul rural, după trei decenii petrecute în Anglia urbană, pare puțin necugetat – asta ca să nu mă ex- prim prea dur. Dar, pentru a doua oară în viață, ea a demon- strat că poate trece cu succes prin această schimbare radicală.

Tot o alegere bizară a părut și decizia ei de a părăsi Londra pentru a se muta la Liverpool, în anii ’80, dar Abbs a văzut potențialul acestui oraș și a jucat, ca jurnalistă și scriitoare, un rol în transformarea Liverpoolului într-unul dintre cele mai cool orașe din Marea Britanie.

Această misterioasă parte din Transilvania a devenit acum, la un deceniu după ce Abbs și-a revendicat bucățica din acest ținut, una dintre destinațiile turistice de top. Și nu doar atât; Abbs a găsit unul dintre cele mai frumoase sate din toată țara. O să spună că n-a fost vorba decât despre noroc, în niciun caz despre rațiune – dar Ginny avea și ea talentul ăsta de a găsi o bucățică de Paradis în cele mai neașteptate locuri. Știu că ar fi fost copleșită de admirație față de această mișcare curajoasă în- treprinsă de sora ei mai mică.

Și, da, a fost curaj la mijloc, orice-ar spune Abbs. E drept, poate că ea nu s-a aventurat până la marginea lumii, ca sora ei, dar a călătorit prin zonele acelea ale lumii interioare încă ne- bătute, punând în acest timp repere pe o hartă a unei noi eta- pe din viață – a ei, în România.

Citind cum a folosit Abbs singurătatea și timpul pentru a găsi o mai profundă înțelegere a vieții și a locului ei în lume, veți obține un fel de ghid pentru propriile călătorii interioare – dacă veți avea curajul să vă aventurați pe un astfel de drum.

— Ranulph Fiennes

Exmoor, 18 mai 2016

Some of us explore the physical world, tackle the challenges of climate and natural hazards, and push the limits of physical endurance. While the goals seem daunting, with meticulous planning, a good team and a mulish dislike of giving up, even the world’s most unkind obstacles can be conquered. To me, the task of exploring the inner world, plunging into the darker realms of one’s psyche, is something much more unpleasant to contemplate.

There are no charts of the mind, no-one can come with you on the journey, and time has no meaning there. Rather like Transylvania in 2004, when my sister-in-law decided to make the southern Carpathians her home. Google Maps showed only a fuzzy green blanket where Arabella planned to live. When much of the world was photographed from space in intricate detail, the Carpathians were still a place of mystery.

When I first went to Transylvania to visit Arabella, my daily run from Măgura down to Bran and back reminded me very much of my teenage years running wild in the beech woods and chalk downs of West Sussex with Abbs’s sister Ginny and brothers George and Charles. I don’t think Abbs was even born at the time of our earliest adventures.

Ginny and I continued to explore, through the 45 years of our life together, on journeys that no-one else had taken before. But the hardest path I’ve ever had to follow – long and terrifyingly lonely – was trying to find a way through the grief of Ginny’s illness and early death. We are all condemned to travel this path at some stage in our lives, and everyone deals with bereavement the best way they can; I sank myself into work and relied on friends while Abbs left everything familiar and moved to Romania to live alone in the Carpathian Mountains.

I hate being alone and cannot understand why anyone would choose to live a solitary life, let alone one so distant from relatives, friends and familiar culture. I have taken solo journeys, but that’s my job, and I do so with a great deal of planning and support from a trusted team. For Abbs to launch herself into the haze of Central Europe in her mid-50s, having to pick up the skills of a bygone rural life after three decades in urban England, seemed reckless, to say the least. But for the second time she has shown that she can make a success of radical change.

Leaving London for Liverpool in the 1980s appeared to be a bizarre choice, but Abbs saw the potential, and played her part in helping Liverpool transform itself into one of Britain’s coolest cities. Now she has done it again, spotting the lustre beneath a tarnished image. The mysterious region of Transylvania has now, a decade after Abbs claimed her stake in it, become one of the world’s top tourist destinations. Not only that, but Abbs found one of the most beautiful villages in the whole country. She’d say it was by luck, not judgement – but Ginny had this same talent for finding a piece of paradise in the most unlikely places, and would, I know, be full of admiration for her little sister’s brave move.

And it was brave, whatever Abbs may say. She might not be an explorer of the world’s extremities, as her sister was, but she has been on a journey through the unmapped regions of the inner world at the same time as charting a whole new area of her life in Romania.

Reading about how Abbs has used solitude and time to find a depth of understanding of life and her own place in the world can give us all a map for our own inward journeys, if we have the courage to embark on such a path.

Ranulph Fiennes

Exmoor, 18 August 2016